O a treia stare avuta in copilarie si cea mai importanta, mai ales ca am perceput de atunci ca este pozitiva. Cand am aflat de la tatal meu ca toti murim, si dupa, nu mai este nimic, l-am contrazis cu vehementa, chiar eram mirat de unde aveam atata putere sa-l contrazic data fiind si varsta mea. Simteam gustul mortii dar era ceva nedefinit care ma sustinea, ma speria totusi perspectiva ca dupa moarte nu o sa mai fie nimic. In aceeasi noapte, inainte sa adorm, eram ca intr-o stare de reverie, ma intrebam cum este posibil ca tot ce exista in jurul meu sa ramana fara sa mai existe acest eu, al meu, care de fapt il percepe... Eram concentrat numai pe aceasta problema, treptat concetrarea s-a accentuat intrand intr-o stare deosebita de constiinta. Am primit un raspuns clar care parea ca vine din adancurile necunoscute ale fiintei mele, am avut atunci constiinta Eu-lui meu interior care era incarcat cu atata valoare incat universul era de natura ireala, acel Eu era indestructibil, nimic din univers nu era capabil sa-l anihileze, era adevaratul meu Eu, pur si independent, il percepeam ca pe o redescoperire.

In copilarie nu am avut puterea sa mentin aceasta perceptie, chiar a doua zi iesind din starea specifica de supra-constiinta am lasat ego-ul limitator sa ma convinga ca nu a fost decat o incredere mult prea mare in propriile mele capacitati, de fapt cine eram eu sa ma cred spirit nemuritor? Totusi trairea inefabila s-a imprimat in subconstientul meu limitand considerabil frica fata de moarte si pastrand undeva ascuns increderea ca fiinta mea interioara ascunde in mod latent niste posibilitati uriase. Dupa mai mult de 30 de ani acest gen de experienta a revenit si a ajuns obisnuinta si chiar mult mai puternic, dezvoltandu-se si totodata imbogatindu-se cu mai multe aspecte. Starea a fost determinanta pentru mine chiar daca nu am avut puterea necesara s-o mentin de atunci si mi-a influentat mult evolutia, mai multe despre asta este scris aici.